comanda venita: pe mail
cand: azi
de la: a preferat sa-si pastreze anonimatul
titlu: “noaptea-n tramvai”
ton: “vesel”
randuri / cuvinte: “cate vreau”
Daca cei care locuiau in acel oras nu ar fi fost atat de prafuiti de viata, de fum de tutun, atat de satui de vocile nevestelor lor stupide care vroiau mereu cate ceva, daca nu ar fi fost atat de confortabil instalati in atmosfera ranchiunoasa care domnea in casele lor si atat de inversunati impotriva noptilor pierdute, eh… cu totul altfel ar fi stat lucrurile (pentru ei, evident). Se urau toti cu toti: barbati cu femei, mame cu copii, bunici cu tati, vecini, anonimi si chiar si prietenii intre ei. Situatia devenise de nesuportat. Si toate plecasera de la aproape nimic. De la o cearta legata de tramvai. Care tramvai!? Pai tocmai asta e! De patru ani de zile, de cand venise nu se mai stie cine cu ideea ca orasul lor, daca se respecta, ar trebui sa aiba macar un tramvai, nu reuseau sa se puna de acord daca e o idee buna sau nu, desi se intalneau toti, absolut toti, zilnic, sa discute din nou spinoasa problema. Argumentele pro erau legate de demnitatea lor ca locuitori ai unui oras si cum ar reusi ei sa se ridice sapte capete peste cei din orasele fara tramvai, iar cele contra se invarteau in jurul zgomotului pe care tramvaiul l-ar produce, cui i-ar reveni cinstea sa-l conduca de dimineata pana seara, cine ar mai munci daca jumatate dintre locuitori, cei care ar reusi sa-si ia bilet, s-ar plimba cu tramvaiul si cealalta jumatate, ramasa pe jos, s-ar uita cu invidie la prima jumatate. Si apoi… cine ar mai conduce salvarile? cine ar mai vinde in magazine? cine ar mai merge la noua gradina zoologica in care primaria bagase anul trecut atatia bani? cine ar mai lua gunoiul si cine ar mai merge la gradinitza? E drept, asta cu gradinitza era deja depasita, pentru ca nimeni nu mai avea timp, din cauza discutiilor, sa duca sau sa aduca copiii de la gradinitza. Unii nu apucasera nici macar sa-si dea seama ca in ashtia patru ani mai aveau acasa doi sau trei copii nou-noutzi. Dar e scuzabil. Erau foarte preocupatzi. Se organizase si un fel de comitet care prezida sedintele si se stransese o suma frumusica de bani care urma sa ajunga in posesia celui care va reusi sa vina cu solutia acestei probleme.
Nu-i vorba… multi se imbogatisera deja de pe seama acestei obsesii. Cofetarii nu mai facusera de ani buni decat torturi in forma de tramvai (cu etaj sau fara), bijutierii vindeau ca painea calda pandantive, inele si cercei reprezentand vagoane aurii de tramvai cu geamuri de rubine, safire si opale, la magazine plateai si primeai restul in bilete de tramvai si toate carciumile si discotecile din oras se numeau “Sinele fermecate” (club cu circuit inchis) “, “Abonament pe toate liniile” sau dimpotriva: “Tramvaiul turbat” sau “Vai! de la tramvai”.
Seara cadeau toti lati de oboseala, visand ca se cutremura casa cu ei la trecerea unui tramvai pe strada si se trezeau din ce in ce mai obositi, mai epuizati, mai tristi.
Sigur, daca ar fi putut sa reziste mai mult seara pana sa li se inchida ochii si daca nu s-ar fi temut ca iesind pe strada unul dintre multii dusmani pe care fiecare ii avea i-ar fi provocat la o noua discutie in contradictoriu despre tramvai, poate ca ar fi vazut…
Silentios, nestingherit si consecvent, pe strazile din orasul lor umbla noaptea un tramvai. Nu mai era chiar nou, dar era in continuare vesel. Alesese sa mearga noaptea, cu toate luminile aprinse, pentru ca era destul de istet sa-si dea seama ca daca ar fi aparut ziua, ar fi trecut neobservat (doar toti erau ocupati cu ideea tramvaiului). Asa ca mergea neobosit si plin de speranta, clipind din faruri la fiecare intersectie. De sarbatori claxona si se distra teribil cand vedea ca din unele case i se “raspunde”, ca doar luminile care se aprindeau si apoi se stingeau la loc erau un semn ca acolo traiesc oameni. In plus, cam pe la mijlocul lui era undeva, uitata pe un scaun, o umbrela. Dar asta fusese demult si fata care urcase cu ea in tramvai coborase la ultima statie, cand ploaia deja se oprise. Nu-si cumparase bilet, dar facuse un gest cu mana, ceva cam ca un “la revedere”.
Ea nu era de aici, dar la asta se pricepea foarte bine: sa faca cu mana la tramvaie.
